Aş vrea să menţionez cîteva cuvinte despre Aikido-ului din Bălţi. În general, de cînd am început să practic Aikido, întotdeauna am căutat unde mai sunt cluburi de Aikido. Aici la Chişinău, de mai multe ori am nimerit în situaţii comice, cînd mă găseam tot pe mine. Oriunde mă duceam, încercam să caut cluburi de Aikido. Opream primul trecător pe stradă şi îl întrebam dacă ştie ceva despre Aikido. În felul acesta am intrat în contact cu grupul de Aikido din
De ce povestesc toate acestea ... Pe la mijlocul anilor 90 despre noi au început să se difuzeze emisiuni televizate şi într-o bună zi, am aflat că la Bălţi există un club de Aikido, creat mult mai devreme decît al nostru, că ei deja aveau tradiţii de deschidere şi închidere a sezonului şi de organizare a taberelor de vară. Aceast club era condus de Mihail Chuico. În 1995 el a publicat chiar şi o carte despre Aikido. Pentru prima dată cînd cartea a nimerit în mîinile mele ea mi-a lăsat o impresie de lungă durată. Explicaţiile tehnice şi ilustraţiile pentru ele nu rezistau nici unei critici. Shiho-nage cu mîina dupa ceafă, kamae pe piciorul din spate .... Am primit recent aceeaşi carte cu ilustraţii preluate deja din cartea "Aikido şi sfera dinamică" a lui Oscar Ratti. Totul mi-a devenit clar când am aflat că profesorul de Aikido al lui Chuico a fost Gherman Popov, fondatorul şcolii Choy. Pofta de Aikido pe atunci era mare, profesorii lipseau, în acest context, lumea studia cum putea Aikido-ul său propriu, crezând sincer că acesta este Aikido-ul autentic. Însă, în lipsa învăţătorilor şi a metodologiei corecte nu se poate de învăţat nimic. Eu aveam la acel moment şi profesori şi metodologie. Aikido-ul din Bălţi nu avea nevoie de toate acestea, ei erau autosuficienţi. Am şi fost vizitaţi de unul din instructorii săi, dar în loc să înveţe de la noi, ne arăta nouă nişte mişcări ciudate. Atunci cînd la noi veneau profesori adevăraţi de aikido de rang înalt: Veneri, Bacas, Fujita, îl sunam pe Chuico şi îl invitam la seminarii. De fiecare data spunea da bine, însă, niciodată nu a venit nici el şi niciunul dintre studenţii săi.
Nu ştiu ce a rămas mai departe din şcoala de "Aikido Chuico" după moartea sa. Unii spun că “parchetarii” (antrenamentele lor aveau loc în sală cu podea fără saltea) există în continuare şi că ei continuă să practice "Aikido-ul" lor. Nici o încercare din partea lor să ne cunoască şi să ia legătura noi, timp de 25 de ani, nu a fost nu şi nici nu este. Vitalie Oncea a mers de câteva ori la ei şi chiar a petrecut cîteva antrenamente, dar mai departe lucrurile nu au mers.